Pe măsură ce proprietatea privată a crescut ca și importanță, problema păstrării bunurilor în sânul familiei s-a accentuat. În acest context, chestiunea rezervei succesorale, ca și parte a moștenirii indisponibilizată în raport de actele juridice cu titlu gratuit, a căpătat o tot mai mare importanță.
Dacă dreptul roman, în epoca veche, a cunoscut libertatea deplină și suverană a persoanei de a-și desemna moștenitorul prin testament, același drept roman a fost obligat să lase loc, în perioada Imperiului, reglementării unei fracțiuni a moștenirii care trebuia obligatoriu deferită rudelor pentru că, altfel, testamentul era privit ca fapta unui nebun – întrucât numai un nebun și-ar putea lipsi rudele, în totalitate, de avantajele primirii unei moșteniri.
Acesta a fost momentul apariției noțiunii de rezerva succesorală, care, odată cu evoluția și întărirea dreptului de proprietate, s-a dezvoltat și impus în mai toate sistemele de drept.
Bazată pe ideea unei îndatoriri morale a persoanei față de familia sa, rezerva succesorală a cunoscut mari controverse și opoziții, adversarii săi susținând dreptul deplin al persoanei de a dispune liber de bunurile sale, atât prin acte între vii cât si pentru cauză de moarte, fără deosebire în raport de caracterul oneros sau gratuit al actului.
În mod firesc, aceia care doreau să înlăture obligativitatea respectării rezervei succesorale și să își împartă bunurile după propria voință, favorizând o parte a moștenitorilor legali în detrimentul altora, au găsit rapid varianta încheierii, încă din timpul vieții, a unor acte juridice cu titlu oneros care, în realitate, ascundeau o donație. În felul acesta rupeau din averea succesorală o parte a bunurilor, pe care le transmiteau moștenitorilor preferați prin acte de vânzare-cumpărare, știut fiind faptul că, datorită caracterului său, un astfel de contract nu putea fi sancționat și diminuat ca valoare ori importanță pe calea unei acțiuni în reducțiune – specifică actelor cu titlu gratuit.
Răspunsul legiuitorului nu s-a lăsat nici el așteptat prea multă vreme, astfel încât organizarea și reglementarea unei prezumții legale care să stabileasca în ce condiții actele juridice cu titlu oneros pot fi considerate donații a devenit, mai întâi, o prioritate, pentru ca apoi să se transforme într- o normă stabilă și binecunoscută.
Analizând astfel de contracte, s-a reușit determinarea unei sfere a persoanelor către care se poate îndrepta preferința titularului dreptului – acestea fiind inițial succesibilii în linie dreaptă – precum și condițiile ori clauzele contractuale care se inserau de către transmițător în actul respectiv, spre a se proteja de eventualele deviațiuni comportamentale ale dobanditorului sau de evenimentele imprevizibile ce ar fi putut periclita confortul actului ascuns.
Vechiul Cod civil, prin reglementarea din art. 845, cuprindea în categoria persoanelor care, având calitatea de dobânditori prin acte cu titlu oneros, erau prezumați ca fiind de fapt beneficiari ai unor donații, pe „succesibilii în linie dreaptă” ai transmițătorului. Actualul Cod civil, în art. 1091 alin 4, pe de o parte extinde această arie, incluzând în ea, ca efect al statutului special pe care i-l conferă, și pe soțul supraviețuitor. Pe de altă parte, legiuitorul restrânge sfera succesibililor în linie dreaptă ascendentă numai la ascendenții privilegiați. Prin urmare, înstrăinarea cu titlu oneros poate fi prezumată ca fiind donație daca ea are ca dobânditori pe descendenți, indiferent de grad, pe ascendenții privilegiați și pe soțul supraviețuitor. Lesne observăm că aceste categorii de persoane reprezintă tocmai moștenitorii rezervatari pe care legea îi instituie.
Același art. 845 al vechiului Cod civil determina ca și acte prezumate a fi donații acele înstrăinări întocmite „cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezerva de uzufruct”. Art. 1091 alin 4 al noului Cod civil extinde sfera acestor acte, incluzând în ea orice înstrăinare „cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației” sau „în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere”.
Se observă că, pe ansamblu, prezumția legală s-a extins, atât în privința persoanelor cât și în privința tipurilor de contracte încheiate. Explicația nu poate fi decât una singură: observarea realităților juridice. Pe de o parte, soților nu le mai este prohibită încheierea unor contracte de vânzare, iar statutul soțului supraviețuitor este, acum, unul privilegiat. Pe de altă parte, bunicii sau străbunicii nu mai au decât rareori beneficiul de a fi preferați altor moștenitori, ei pierzând mult teren, în decursul timpului, în materie succesorală. Singurii care au rămas pe aceeași poziției, recunoscându-li-se, în timp, poziția deosebită în preferința autorilor lor, sunt descendenții, atât copii ai defunctului, cât și nepoți sau strănepoți, fără limită de grad.
În privința categoriei actelor vizate, ca urmare a faptului că eficiența omului în găsirea „portițelor” juridice este mare, ca urmare a faptului că, odată cunoscută larg prevederea legală, actele care se încheiau nu mai prevedeau rezerva dreptului de uzufruct viager ci se limitau la rezervarea unei abitații viagere sau nu mai reprezentau simple vânzări, înstrăinări în schimbul unui preț, ci erau încheiate în schimbul întreținerii viagere a transmițătorului, legiuitorul a inclus în prezumția legașă și toate aceste tipuri de acte.Astfel, orice înstrăinare, dacă este efectuată către una dintre persoanele susmenționate și are în conținutul său rezerva uzufructului, a uzului sau a abitației, va fi prezumată ca fiind donație. Același statut îl au acum și contractele prin care se înstrainează un bun în schimbul întreținerii ori al unei rente viagere , către descendenți, ascendenții privilegiați sau sotul supraviețuitor.
Prezumția legală este una relativă, ea operând numai „până la dovada contrară”. Prin urmare, este oricând posibil ca dobânditorul să facă proba faptului că actul încheiat a fost într-adevăr unul cu titlu oneros, de exemplu prin arătarea extrasului de cont care atestă efectuarea unui virament bancar constând în prețul plătit pentru achiziționarea bunului.
În același timp, legea prevede și posibilitatea ca, anterior, concomitent sau ulterior încheierii contractului prin care se înstrăinează respectivul bun, oricare dintre beneficiarii prezumției cuprinse în art. 1091 alin 4 NCC să poată „consimți” la înstrăinare. Exprimarea , aceeași ca și cea a vechiului Cod civil, nu este tocmai cea mai fericită. Un „consimtământ” în adevăratul sens al cuvântului nu poate fi imaginat nici măcar în această materie și nici măcar în scopul răsturnării unei prezumții legale. Nimeni nu poate fi obligat ca, în vederea înstrăinării unui bun ce-i aparține, în timpul vieții sale, să ceara încuviințarea unei alte persoane care nu are , practic, nici un drept asupra respectivului bun. Este vorba, după părerea mea, de nevoia recunoașterii caracterului oneros al actului, a faptului că prezumția legală nu-si are aplicabilitatea întrucât, deși actul se înscrie în categoria celor vizate de lege și desi are ca destinatar una dintre persoanele nominalizate ca posibili donatari, a fost plătit un preț echivalent cu valoarea reală a bunului, patrimoniul proprietarului nediminuându-se fără primirea unui echivalent bănesc, așa cum este cazul actelor cu titlu gratuit.
Părerea mea este că poziția legiuitorului este exagerată. Paza rezervei succesorale a devenit cu mult prea severă, riscând, de-acum, să încalce libertatea contractuală. Și nu numai atât. Prin asprimea sa, legea lasă loc indiferenței și neatenției, lasă loc lipsei de recunoștință, lasă loc abuzurilor.
Articol de – Daniela Negrilă