DATA DESCHIDERII MOŞTENIRII :
Este reprezentată de momentul decesului unei persoane ( art. 954 alin 1 NCC)
-
1. Moartea persoanei fizice reprezintă momentul încetării atât a capacităţii de folosinţă a acesteia ( art 35 NCC ) cât şi a capacităţii sale de exerciţiu. Pe cale de consecinţă, este prilejul cu care toate drepturile şi obligaţiile persoanei fizice, nemaiputând fi exercitate de către titularul lor, se sting sau se transmit către moştenitori.
-
2. Se vor avea în vedere cele doua situaţii prevăzute de lege : moartea fizic constatată şi moartea judecătoreşte declarată . În ambele situaţii, dovada decesului se va face cucertificatul de deces.Acesta reprezintă înscris autentic, având forţa probantă stabilită prin lege pentru această categorie de acte. Reglementarea actelor de stare civilă este dată de art 98-103 NCC.
-
Certificatul de deces trebuie să cuprindă în mod obligatoriu numele şi prenumele defunctului, CNP-ul acestuia, data morţii ( an, luna, zi), precum şi ultimul domiciliu pe care acesta l-a avut .
– Pentru cetăţenii români decedaţi în România, dovada decesului se va face cu certificatul de deces eliberat în condiţiile precizate mai sus.
– Pentru cetăţenii români decedaţi în străinătate, dovada decesului se va face cu actul de deces eliberat de autorităţile străine transcris la oficiul stării civile competent din România .
– Pentru cetăţenii străini decedaţi în România , dovada decesului se face cu certificatul de deces emis de autoritatea română competentă, fără a mai fi necesară îndeplinirea unei alte formalităţi
– Pentru cetăţenii străini decedaţi în străinătate , dovada decesului se va face cu actul de deces emis de autoritatea străină competentă, apostilat sau supralegalizat, după caz .
– Moartea fizic constatată : nu comportă probleme deosebite şi va fi dovedită în felurile mai sus aratate.
– Moartea judecătoreşte declarată : este reglementată de art. 49-57 NCC, iar soluţionarea cererii de declarare judecătorească a morţii se face potrivit normelor codului de procedură civilă. Se dovedeşte cu hotărârea judecătorească de declarare a morţii rămasă definitivă. Data decesului va fi cea stabilită ca dată a morţii prin respectiva hotărâre judecătorească( data prezumată a morţii ). Pe baza hotărârii judecătoreşti, serviciul de stare civilă va elibera certificatul de deces.
-
Data morţiiprezintă o importanţă juridică deosebită, sub următoarele aspecte:
– Legea aplicabilă moştenirii : Sub aspectul dreptului material, se va aplica legea în vigoare la data decesului persoanei. Sub celelalte aspecte ( respectiv procedura succesorală actele juridice de acceptare ori renunţare la moştenire, efectuarea partajului între moştenitori ) se va aplica legea în vigoare la momentul îndeplinirii lor .
– Succesibilii defunctului, capacitatea lor succesorală precum şi drepturile pe care le au asupra moştenirii se stabilesc în funcţie de această dată
– Reprezintă data de la care începe să curgă termenul de opţiune succesorală
– Momentul transmiterii patrimoniului către moştenitori este cel al deschiderii moştenirii, declaraţia de acceptare nefiind decât o consolidare retroactivă a acestor drepturi
– Actul de renunţare la moştenire va opera de asemenea cu efect retroactiv, până la data decesului
– Compunerea masei succesorale este cea din momentul deschiderii moştenirii, respectiv cea existentă la data decesului persoanei .
– Validitatea actelor juridice asupra moştenirii este subordonată datei deschiderii moştenirii
LOCUL DESCHIDERII MOŞTENIRII
Îl reprezintă ultimul domiciliu al defunctului ( art. 954 alin 2 NCC ).
-
1. Această regulă este justificată de interesul practic pe care îl reprezintă, întrucât locul ultimului domiciliu al defunctului reprezintă temeiul stabilirii competenţelor în toate problemele care sunt subsumate moştenirii .
Facem precizarea că , în materie de moştenire, regulile de competenţă sunt excepţionale, imperative şi absolute, ultimul domiciliu al defunctului fiind de natură a determina o competenţă exclusivă, de la normele căreia nu se poate admite nici o abatere.
Însă, în cazul în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu este pe teritoriul României, art. 954 alin 3 NCC stabileşte o serie de reguli privind competenţa de soluţionare a cauzei succesorale respective. Considerăm că, fiind vorba de situaţii speciale, în care ultimul domiciliu, nefiind cunoscut sau neaflându-se pe teritoriul României, nu poate fi luat în considerare ca şi loc de stabilire a competenţei de dezbatere a moştenirii şi de soluţionare a tuturor celorlalte aspecte legate de moştenire, normele prevăzute de art 954 alin 3 NCC reprezintă reguli de competenţă alternativă. Ceea ce spunem aici nu este de natură să contravină competenţei exclusive şi absolute determinată de locul ultimului domiciliu al defunctului. Acesta este şi rămâne regula imuabilă, de la care nu se poate deroga. Articolul despre care vorbim şi pe care îl vom analiza mai jos, stabileşte anumite reguli aplicabile tocmai în situaţia în care ultimul domiciliu nu poate fi folosit ca şi etalon de stabilire a competenţei, întrucât el fie că nu există fie că nu este situat în România. Practic, alin 3 al art 954 NCC stabileşte regulile ce se vor urma în cazurile speciale în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României. Pentru considerentele pe care le vom analiza mai jos, afirmăm că aceste reguli reprezintă o excepţie de la normele generale, justificată prin aceea că aplicarea lor este limitată strict la anumite situaţii excepţionale. Astfel stând lucrurile, pentru aceleaşi considerente pe care le vom argumenta mai jos, afirmăm că ele reprezintă , aşa cum am mai spus, norme de competenţă alternativa.
-
Dovada ultimului domiciliuse face cu certificatul de deces , atât în cazul morţii fizic constatate cât şi în cazul morţii judecătoreşte declarate.
– Pentru cetăţenii români sau străini decedaţi în România, dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces emis de autoritaţile române competente
– Pentru cetăţenii români decedaţi în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces emis de autoritatea străină competentă, transcris de către oficiul de stare civilă competent
– Pentru cetăţenii străini decedaţi în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va face cu certificatul de deces emis de autoritatea străină competentă, apostilat sau supralegalizat
-
Domiciliul persoanei este definit de art 87 NCC şi reprezintă locuinţa sa principală .
Observaţii :
– Acesta este aşa-zisul domiciliu de drept comun, care are relevanţa în ceea ce priveşte stabilirea ultimului domiciliu al unui defunct .
– Nu are importanţă, din punctul de vedere al notarului public instrumentator al unei cauze succesorale, reşedinţa pe care a avut-o persoana, definită de art 88 NCC ca fiind locuinţa secundară a persoanei, nici chiar prin prisma prezumţiei de domiciliu pe care o stabileşte art 90 NCC ( “reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut”). Această prezumţie va opera ca şi temei al completării în certificatul de deces, de către funcţionarul de stare civilă competent, a rubricii referitoare la ultimul domiciliu al defunctului. Din prisma notarului public, dovada ultimului domiciliu al defunctului se face numai cu certificatul de deces. În cazul în care ultimul domiciliu nu este cunoscut ( de exemplu, defunctul a fost nomad ) sau nu se află pe teritoriul României se vor aplica prevederile art. 954 alin 3 NCC.
– Chiar dacă alin 2 al art 954 NCC vorbeşte de hotărârea judecătorească declarativă a morţii ca şi act cu care se poate face dovada ultimului domiciliu, aceasta va fi folosită pentru dovedirea ultimului domiciliu în faţa serviciului de stare civilă competent a emite certificatul de deces. Pentru deschiderea procedurii succesorale notariale, se va utiliza certificatul de deces emis în baza respectivei hotărâri judecătoresti .
– Vom avea în vedere prevederile art. 92 NCC, art. 93 NCC si art 137 NCC care stabilesc domiciliul minorului atât ca regulă generală cât şi în situaţii speciale , chiar dacă faţă de notarul public dovada ultimului domiciliu se va face tot cu certificatul de deces, emis de către serviciul de stare civilă cu respectarea prevederilor de mai sus
– Nu va avea importanţă existenţa unui domiciliu profesional – reglementat de art 96 NCC – şi nici existenţa unui domiciliu ales anterior de către defunct – reglementat de art 97 NCC. Niciunul dintre aceste domicilii speciale nu vor putea fi considerate vreodată ca şi “ultim domiciliu” al unui defunct, cu prioritate faţă de domiciliul de drept comun, stabilit şi dovedit în condiţiile art 87 şi 91 NCC. Nici chiar în ipoteza unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în România sau al cărei domiciliu este necunoscut nu se va putea face aplicarea celor două variante de domiciliu – profesional sau ales – întrucât în această materie există o reglementare juridică expresă şi explicită care nu permite nici o derogare. Singura relevanţă a acestor tipuri de domiciliu în materia luată în discuţie ar putea fi data de existenţă la acel domiciliu a unor bunuri mobile sau de faptul că imobilul în care se stabilise domiciliu profesional sau ales să fi fost proprietatea defunctului. Chiar şi în această situaţie stabilirea competenţei se face în conformitate cu regulile art. 954 alin 3 NCC, pe care le vom analiza în cele ce urmează, iar nu în funcţie de existenţa unui domiciliu profesional sau ales al defunctului
-
Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României,regula pe care o impune noul cod civil- şi care se va aplica tuturor procedurilor succesorale a căror dezbatere începe după data de 01.10.2011 – este de natură să simplifice modalitatea de stabilire a competenţei notarului public . Art. 954 alin 3 NCC precizează că locul deschiderii succesiunii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat ,competenţa circumstanţiată sub aspectul existenţei în patrimoniul defunctului a bunurilor imobile sau mobile, după caz. Astfel, dacă în patrimoniul defunctului s-au aflat bunuri imobile, moştenirea se va deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil . Dacă în patrimoniul defunctului nu s-au aflat bunuri imobile, moştenirea se va deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea circumscripţie să se afle bunuri mobile. În cazul în care defunctul nu a avut bunuri , locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat . Prevederea de faţă, după cum vedem , stabileşte care este locul deschiderii moştenirii în cazul în care acesta nu se poate stabili avându-se în vedere regula generală a locului ultimului domiciliu. Este o prevedere aplicabilă în situaţii excepţionale, şi care comportă mai multe observaţii, după cum urmează :
Observaţii :
-
A. Prevederea legală nu comportă probleme în cazul în caredefunctul nu a avut bunuri situate pe teritoriul României: competent este notarul public cel dintâi sesizat. În practică, se vor putea întâlni asemenea situaţii atunci când este vorba de un defunct, cetăţean român sau străin, care nu a avut ultimul domiciliul în România şi pentru care se solicită un certificat de moştenitor de calitate, succesorii având interes să-şi dovedească această calitate în faţa diverselor autorităţi, institutii, etc .
-
În cazul în care, însa,defunctul a avut bunuri imobile pe teritoriul României, pot apărea conflicte de competenţă, locul deschiderii moştenirii putând fi stabilit având în vedere următoarele opinii :
-
a. după o primă părere,competenţa va aparţine notarului public cel dintâi sesizat din cadrul circumscripţiei în care se află bunurile imobile,chiar dacă, anterior, a fost depusă o cerere la un alt notar public, în a cărei circumscripţie nu există bunuri imobile ci numai bunuri mobile. Asceastă opinie se bazează pe considerentul că regulile de competenţă stabilite de articolul în discuţie sunt absolute, neputându-se deroga în nici un mod de la ele, iar stabilirea ierarhiei de competenţă prin art. 954 alin 3 are la baza o ierarhizare a bunurilor, primordiale fiind cele imobile, iar cele mobile având doar caracter subsecvent faţă de acestea . Prin urmare, în cazul unui conflict de competenţă având la bază existenţa sau inexistenţa bunurilor imobile în patrimoniul defunctului, chestiunea va trebui soluţionată astfel : notarul public cel dintâi sesizat, în a cărei circumscripţie nu există decât bunuri mobile, va avea obligaţia să decline competenţa în favoarea notarului public cel dintâi sesizat în a cărei circumscripţie există bunuri imobile , acesta din urmă fiind în mod legal competent a soluţiona moştenirea respectivă întrucât legea îi acordă o competenţă prioritară. Argumentul pe care îl aducem în favoarea opiniei sus-arătate este textul de lege care spune că “în cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile ” locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale defunctului. Astfel, se consideră că cea de-a doua variantă de competenţă este condiţionată de inexistenţa în masa succesorală a bunurilor imobile, pentru că în cazul existenţei acestora competenţa va aparţine notarului public din circumscripţia situării imobilelor. Dacă adoptăm acest punct de vedere, soluţia va fi cea din exemplul următor:
A moare fără a avea domiciliul în România. El deţine un bun imobil în Bucureşti şi mai multe bunuri mobile în diverse localităţi din România ( în Arad, Constanţa şi Timişoara ). Moştenitorii săi depun o cerere de deschidere a procedurii succesorale notariale la un notar public din Timişoara, acesta fiind practic primul notar sesizat. În momentul în care constată că în masa succesorală se află un imobil amplasat în Bucureşti, notarul public din Timişoara, chiar dacă a fost sesizat cel dintâi, va avea obligaţia să indrume partea să se adreseze cu o cerere unui notar public din Bucureşti şi să-şi decline competenţa în favoarea acestuia .
-
b. Într-o altă opinie,competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, indiferent dacă în circumscripţia sa se află bunuri imobile sau mobile .Argumentul care se poate aduce în favoarea acestei opinii ar fi acela că art 954 alin 3 NCC stabileşte o competenţă alternativă, având la bază regula principală a notarului public cel dintâi sesizat, posibilitatea stabilirii unei priorităţi în funcţie de categoria de bunuri aflate în patrimoniul defunctului având numai caracter orientativ şi nefiind de natură a crea o competenţă absolută, imperativă şi obligatorie . Sunt de părere că această a doua opinie, din punct de vedere practic, este de natură să creeze mai putine probleme , ceea ce este, fără îndoială, un avantaj . Din acest motiv consider că această ultimă opinie este cea care ar trebui utilizată în practică . Pentru exemplificare vom analiza speţa următoare :
A moare fără a avea domiciliul în România. El deţine un imobil în Bucureşti şi mai multe bunuri mobile în Timişoara, Arad şi Constanţa. Moştenitorii săi depun o cerere de deschidere a procedurii succesorale la un notar public din Timişoara, menţionând că în masa succesorală se află numai bunurile mobile din cele 3 oraşe, fără a indica existenţa imobilului din Bucureşti. Notarul public soluţionează cererea şi eliberează certificatul de moştenitor, aplicând regulile de competenţă ale art 954 alin 3 teza 2. Ulterior, moştenitorii constată că în masa succesorală se află şi imobilul situat în Bucureşti şi se adresează notarului public instrumentator solicitând eliberarea unui certificat de moştenitor suplimentar în care să fie cuprins şi bunul imobil . Analizând cererea, notarul din Timişoara va fi pus în faţa următoarei dileme : Pe de o parte este obligat să elibereze un certificat de moştenitor suplimentar, în condiţiile legii 36/1995. Pe de altă parte, analizând categoriile de bunuri existente în masa succesorală şi făcând aplicarea opiniei anterioare, va constata că, dacă ar fi cunoscut existenţa imobilului ar fi trebuit să se considere necompetent a soluţiona cauza şi să o transfere unui notar public din Bucureşti. Dacă va socoti aceste norme de competenţă imperative şi absolute, va fi obligat să considere că certificatul de moştenitor deja eliberat este lovit de nulitate absolută, nemaiputând prin urmare să elibereze un certificat de moştenitor suplimentar. Care ar fi finalitatea practică a acestei operaţiuni ? Niciuna . Care ar fi beneficiul pe care l-ar avea parţile dintr-o asemenea aplicare a legii ? Niciunul . Scopul şi finalitatea legii nu sunt atinse dacă prin aplicarea ei se crează disfuncţii sociale . Câtă vreme nici un interes social major nu a fost încălcat, câtă vreme interesele particulare nu au fost prejudiciate, nu vedem nici un motiv pentru o aplicare in extremis a legii, cu atât mai mult că tocmai această aplicare este de natură a creea dificultaţi .
În concluzie, faţă de cele analizate anterior, considerăm că este indicat să adoptăm cel de-al doilea punct de vedere, considerând că locul deschiderii moştenirii va fi locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, dacă în patrimoniul defunctului au existat bunuri imobile sau bunuri mobile, fără să dăm prioritate felului bunurilor, respectiv imobile şi abia apoi mobile.
În practică este însă recomandat ca notarul să depună toate diligenţele pentru a determina care sunt bunurile ce au aparţinut unui asemenea defunct, astfel încât moştenirea să fie deschisă după regulile art. 954 alin 3, în funcţie de categoria bunurilor aflate în masa succesorală. Prin urmare, dacă în masa succesorală se află bunuri imobile, este indicat ca notarul cel dintâi sesizat să dezbată moştenirea numai dacă cel puţin unul dintre bunurile imobile se află în circumscripţia sa. De asemenea , dacă în masa succesorală există bunuri mobile, este indicat ca notarul cel dintâi sesizat să verifice atent inexistenţa imobilelor şi abia apoi să-şi declare competenţa cu privire la dezbaterea moştenirii. În cazul în care moştenitorii declară că nu există nici un fel de bunuri în masa succesorală, solicitând doar eliberarea unui certificat de calitate, notarul are obligaţia de a verifica atent dacă în masa succesorală există sau nu bunuri şi abia apoi să procedeze la deschiderea şi dezbaterea moştenirii. Apreciem aceasta întrucât cea mai indicata poziţie a notarului este aceea de a aplica în mod corect legea, iar nu de a apela , în apărarea sa, atunci când intervin situaţii litigioase, la interpretări şi analize care pot fi de cele mai multe ori contradictorii. Toate analizele pe care le-am făcut anterior cu privire la art 954 alin 3 sunt corecte şi , după părerea mea, aplicabile pentru a face faţă unor situaţii speciale. Aceasta nu înseamnă, însă, crearea unor asemenea situaţii speciale ca urmare a unei greşite gestionări a cauzei succesorale.
-
C.Nu este relevant dacă defunctul a avutmai multe bunuri imobile, situate în circumscripţii diferite, după cum nici criteriul valoric al bunurilor, mobile sau imobile, nu are relevanţă . Indiferent de situarea bunurilor sau de valoarea acestora, notarul public cel dintâi sesizat va fi competent să soluţioneze cererea, chiar dacă există şi alte bunuri imobile, amplasate în alte circumscripţii .
-
În cazul moştenirilor succesive, în care autorii au avut domicilii situate în circumscripţii diferite, de natură a determina competenţe notariale diferite, se va face aplicarea art 10 lit. b din legea 36/1995. În conformitate cu acesta, competenţa aparţine oricărui birou notarial situat în circumscripţia judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre defuncţi care a decedat ultimul . Este o soluţie legală care-şi va dovedi oportunitatea şi utilitatea practică în situaţia retransmiterii dreptului de opţiune succesorală conform art 1105 NCC.
DANIELA NEGRILA